Asta a fost. Primul pas, prima ediție. Cu bunele ei, cu micile ezitări și cu toată speranța echipei noastre de a reuși să încălzim o după-amiază de sfârșit de săptămâna și de toamnă a telespectatorilor noștri, „De la A la infinit” își reia călătoria.
Un text de Smaranda Vornicu
O călătorie care nu poate fi lipsită, în mod evident, de peripețiile și emoțiile inerente oricărui început.
După împachetarea şi livrarea „produsul final”, se întâmplă o mulțime de lucruri. În primul rând, răsufli ușurat că ai trecut de primul hop. În al doilea rând, oleacă mai relaxat, începi să îți aduci aminte de tot felul de mici întâmplări simpatice. Eu mi-am dat seamă brusc că am, de obicei, rău de înălțime și am zâmbit gândindu-mă că l-am depășit, vorbind din balconul extrem de frumos și extrem de îngust al Palatului Ştirbey. Mi s-a părut mie că eram un pic crispată la fragmentul respectiv al prezentării, dar nu îmi dădeam seama de ce. Apoi mi-am amintit de călătoria spre casă, după o zi de filmare obositoare și stresantă - în special pentru un începător - împreună cu Irina Margareta Nistor. Am depănat o mulțime de povești, ne-am istorisit reciproc lucruri interesante despre strămoșii noștri: ai săi, francezi, iar ai mei, italieni.
După acest moment al anecdotelor mărunte și luminoase, începi să te îngrijorezi. Cum de ai putut omite să aduci în discuția cu domnul Cristian Ţopescu întâmplarea pe care tocmai ți-o povestise înainte de filmare, cea despre felul s-a încheiat, în 1981, seria originală a emisiunii „De la A la infinit”? Atunci, după o întrevedere cu conducerea TVR în care fusese anunțat că, din motive politice, emisiunea își încetează existența, tatăl meu, Tudor Vornicu, și-a adunat întreaga echipă și le-a declamat o mică rimă: „De la A la infinit/Totul are un sfârşit”. Și cum de ți-a scăpat greșeala din momentul X ori repetiția supărătoare dinaintea rubricii Z?
Vă pot asigură, din proprie și recentă experiență, că astfel de întrebări pot deveni de-a dreptul chinuitoare și te pot ține treaz până dimineaţa. Atunci, când afară se luminează, după ce ai trecut în revistă mental aproape fiecare secundă a emisiunii, după ce i-ai făcut - tot mental - corecturile de rigoare și după ce ți-ai promis să nu mai faci asemenea greșeli, adormi epuizat, dar mulțumit. Cu gândul la emisiunea viitoare, care va fi mai bună, mai rotundă, mai interesantă.
Dacă tata s-ar mai află acum printre noi, după prima emisiune și după prima noapte nedormită de grijă unei emisiuni viitoare, i-aș spune doar atât: „Acum înțeleg cu adevărat.”
