De fapt, ziua României poate fi în oricare zi. În ziua în care ți se naște copilul. În ziua în care mergi să te reculegi la mormântul unui părinte. În ziua în care termini școala.
Un text de Smaranda Vornicu
În ziua în care ai scos din cuptor primul tău cozonac. În ziua în care te îndrăgostești. În zilele în care vrei să râzi sau să plângi sau să țipi pe limba ta. În toate zilele în care pleci în vacanță și în toate zilele în care te întorci.
Uneori, nu știi nici tu de ce, dar te întorci. Ai așa, un gust al nehotărârii, un semn de întrebare al exilului posibil, agățat înăuntrul tău. Și atunci România asta, așa cum e ea, vine și îți spune: „Ia de-aici niște Valea Oltului toamna, niște cer sticlos deasupra Moldoviței, niște dimineață de primăvară pe Dunăre a cu păsări înțepând apa cu aripa ori câteva căpițe proaspăt cosite, presărate pe un deal transilvan. Ia niște miros de București, în zori de iulie, cu asfaltul încă moale și aburul ridicându-se deasupra lacurilor, în armistițiul temporar cu canicula.”
Au și alții căpițe și Dunăre și asfalt încins. Au și alții zile de naștere și de moarte și de iubire. Dar nu sunt alte tale. Așa că le poți privi și le poți parcurge, dar nu ți le poți îndesă în suflet. Așa că vă întreb: dacă o avem tatuată în fiecare celulă și în fiecare amintire și în fiecare colț de retină, dacă ne este numitor comun și pământ de călcat și loc de pus capul pe pernă și de visat, de ce nu sărbătorim România zilnic? De ce nu ne sărbătorim zilnic?
Cu ediția de ieri a emisiunii „De la A la infinit”, cu istoria povestită de Răzvan Theodorescu, cu emoția lui Cristian Gatu, cu semnele și poveștile prietenelor din comunitatea La Blouse Roumaine, cu copiii din Mândra Făgărașului și cu muzicile noastre românești, asta am încercat: să va îndemnăm să sărbătoriți, în fiecare zi de acum înainte, Ziua României. La mulți ani!
