,,Nu am urât niciodată. Din ură nu crește nimic. Este sterilă.’’- Regele Mihai

În duminica aceea, a Paștelui anului 1992 eram de serviciu la Filmoteca Televiziunii. Filmoteca e un fel de bibliotecă de filme. Stăteam la dispoziția redactorilor dacă vreunul dintre ei dorea o rolă de film. Să o vizioneze, să o remonteze. Asta îmi era slujba. Nu eram încă jurnalist. Voiam să devin.

În ziua aceea numai chef să văd vreo cerere de eliberare de film nu aveam. Ce să fac? Cum să mă fofilez? Cât să mă țină pântecăraia pe care aș fi invocat-o ca scuză a lipsei mele de la birou?

În adolescență făcusem atletism. Fugeam tare. Încă puteam. Gândurile îmi zbârnâiau, le puteam auzi cum se izbesc de pereții capului. Până la Arcul de Triumf, la trap aș fi făcut 5- 6 minute. Sprintul l-aș fi dat gata în vreo 3-4. Numai să mă țină plămânii... Nu rețin ce post de radio ascultam că să mă informez pe unde a ajuns Regele.

Sigur, la norocul meu mă va căuta un redactor exact când voi fi în dreptul Herăstrăului.

Și ce dacă? Odată în viață îl vezi pe Rege.

Fugi!

La Arcul de Triumf mulțimea a blocat coloana care îl transporta pe Regele Mihai spre biserica Sfântul Gheorghe. Ăsta a fost norocul meu. Toți voiau să-l vadă. Smulseseră lanțurile și direcționaseră mașina Regelui pe sub Arc. Ce primire frumoasă pentru Rege în prima zi în care a putut intra oficial în țară! Abcesul, buboiul se spărsese. Ne curățam de puroi, ne lepădam de minciună și ne regăseam. Așa gândeam în momentele acelea...

Probabil că ar trebui să spun că mi-am făcut loc civilizat prin masa compactă care înfășura mașina. Nu. Am dat din coate, am răcnit, m-am zvârcolit și am pus mâna pe capotă. Am privit prin parbriz precum transfocatorul, ca zoom-ul camerei de filmat.

L-am văzut!

Timpul a stat în loc. Era Chiar Regele Mihai. Pe bancheta din spate, privind în toate părțile, zâmbind cum numai el putea să o facă, imperceptibil, timid, fericit.

Mașina a trecut frecându-se de mine. Plutea. Putea să nici nu aibă roți. Era purtată de sute de mii de trupuri. Mi-a trebuit mult mai mult să ies din mulțime. Drumul înapoi până la Televizune a durat mai mult de o jumătate de ora. Nu-mi amintesc traseul. Știu că la poarta Pangratti m-am trezit...

- Unde ai fost, măi, domnule?

Încă priveam în gol. Era directorul tehnic de care aparțineam cu serviciul. Nu îi dau numele. La urma urmei era om de treaba. Azi era speriat. Nu-și desprinsese ghiuleaua ideologică din suflet. Lângă el stătea un subofițer de jandarmi, din paza instituției.

- Ai fost la rege, nu? Te dau afară!

Puteam citi pe chipul său chinul prin care trecea. Să înțeleagă. Să admită că trăiește astfel de timpuri. Până mai ieri lucrurile fuseseră relativ clare pentru el, membru de partid, director, azi rămăsese în funcție, dar partidul dispăruse. Și colac peste pupăză apăruse și un rege pe străzile Bucureștiului. Terifiant.

A fost prima dată când m-am exprimat impertinent în fața unui superior ierarhic.

-Nu-mi pasă!

Nu mi-a făcut nimic. Nu i-am spus-o niciodată, dar i-am purtat recunoștință. În felul sau, mi-a ținut partea.

Câteva luni mai târziu, Vali Popa-Scurtu, prieten drag, mi-a dăruit de ziua mea ,,Convorbiri cu Regele Mihai’’, cartea pe care a consemnat-o Mircea Ciobanu. Am citit-o pe nerăsuflate. De două ori. Prima dată fusese superficial. Parcă săream treptele unei scări spre adevăr și nu mai aveam răbdare.

‘’Adevărul este ascuns popoarelor, tocmai pentru că se știe că adevărul îl face pe om liber. Un popor mințit este tratat ca o ființă subdezvoltată mental căreia degeaba îi spui adevărul despre lume și ea însăși.’’

Cuvintele regelui eliberau! Povesteam tuturor și îi invitam pe toți la revelație. Descopeream profunzimea unui om unic și voiam ca toți cei pe care îi cunosc să-l descopere odată cu mine. Câteodată eram de-a dreptul pisălog.

În acel an, 1992 fusese un Paște special. Era prima dată când generația mea vedea un rege întrând în biserică. În jurul lui erau un million de români.

Și anul acesta a fost unul special. Ne-a speriat cât de ,,special’’ a fost. Tot Regele ne învață că mai avem o cale.

,,Am intrat în biserică toată viață mea. Pentru rugăciune și pentru reculegere. Mai ales pentru reculegere care nu e totuna cu rugăciunea. Oamenii sunt înclinați mai mult să se roage, să ceară. E bine și așa. Dar e ca o convorbire telefonică în care spui o grămadă de lucruri, și spui, și spui și nu mai termini, și nu-l lași și pe celălalt, de la capătul firului să spună și el ce are de spus.

Reculegerea e tăcere și ascultare. Când te reculegi, îl lași pe Dumnezeu să-ți vorbească. La început vin gânduri nesemnificative, poate și triviale, nimicuri. Trebuie să ai răbdare că toate astea, care dovedesc cât de frământat e cugetul omului, să se îndepărteze de ține. E nevoie de liniște, și, când se face liniște înăuntru, vin și gândurile de la Dumnezeu, răspunde. Ce ceri tu lui Dumnezeu e una. Ce îți da EL, poate fi cu totul altceva.’’

La fiecare pagină pe care o citeam, mă întrebam și ce o fi simțit Mircea Ciobanu în momentele acelea trăite în intimitatea Regelui Mihai?

Ce om norocos.

Au dialogat enorm. Iar Regele se destăinuia. Nu lui. Lumii. Nouă. Ca nevoia unei îmbrățișări strânse, după o absență de 45 de ani.

În anii aceia, presa era consumată mai ceva decât semințele pe stadioane. Apăreau adevăruri insalubre despre sistemul opresiv. Comunismul era arătat pe tarabă în toată hidoșenia și detaliile sale. În paginile acestei cărți, însă regele sintetiza. Simplu, fără înflorituri, fără patimă, fără răutate. Doar cu o nuanță de tristețe care nu l-a mai părăsit de când a fost obligat să plece...

,,Pentru mine nu există oameni de categoria întâi, a doua, a treia. Comuniștii au inventat asta. Când nu le plăceau ochii tăi te trimiteau la munca de jos, ceea ce arată ce concepție au ei despre muncă.

Am spus întotdeauna că a fi comunist înseamnă să nu crezi în ideile pe care le propagi.

,,Azi, în România partidul comunist poartă alte nume, pentru că vrea să înșele în continuare.’’

De fiecare dată când am avut nevoie să înțeleg, ori să aprofundez o idee importantă pentru istoria noastră recentă, m-am întors la această carte. Chiar și după momentele de bucurie nepământeană în care am putut să-i fiu aproape regelui, precum Mircea Ciobanu. A deschis în mine dorința de a ști și de a spune lucrurile la fel de clar precum omul acesta care a ars de dragoste pentru noi. Depun mărturie pentru ceea ce spun.

Apropo, ați auzit vreun lider român rostind de la revoluție până în prezent astfel de cuvinte?

"Se vorbește despre un referendum în Basarabia. Nu-mi vine să cred. Despre ce referendum poate fi vorba? Dacă vor sau nu să trăiască în Țara lor? ... Că nu a venit încă timpul să se reîntregească? Cine să ne facă în dar Basarabia, adică ce este al nostru?

Am mai spus despre ruși că ei au o credință, o idee fixă, cum că sunt un popor mare și că au o misiune printre celelalte nații. Deocamdată, văd că susținătorii acestei credințe au adus, oriunde au pus piciorul, ruină.

Toată lumea cunoaște faptele de arme ale românilor în 1877. Dar rușii vorbesc despre războiul lor cu Imperiul Otoman. După Victoria comună, ei i-au tratat pe români nu ca pe aliați, și ei învingători, i-au tratat ca pe niște învinși. Dacă atunci lucrurile ar fi decurs normal, astăzi am fi stabilit cu alte argument forma granițelor noastre."

De la momentul sprintului din 1992 spre o întâlnire pe care o credeam unică, până în ziua Funeraliilor Naționale, Mihai-Regele a demonstrat că un erou poate fi și așa. Răbdător, calm, înțelegător. Profund.

Când țara, prin reprezentanții săi dar și prin tăcerea vinovată a întregii națiuni îl dădea afară, a două oară el rostea:

,,Mă gândesc la o cale de supraviețuire a sufletului românesc. Inspirat de viața pe care am fost nevoit să o duc în Elveția mă gândesc la ce se spune despre ei. Că Elveția nu e făcută numai din patru națiuni, ci și din toți elvețienii care trăiesc în afara granițelor țării. Pentru ei există o grijă specială. Oriunde s-ar duce un elvețian, el continuă să fie tratat de autoritățile elvețiene ca un elvețian. Mi se pare că ei au rezolvat bine problema omului care, dintr-un motiv sau altul, ajunge să trăiască în altă țară. Ar trebui ca România să procedeze la fel. Asta mi-am dorit eu să fac, să mă ocup de fiecare român care a fost nevoit să aleagă alt loc decât țara lui. În fine...

Eu aș vrea să-i văd pe toți românii întorcându-se înapoi.’’

Nu știu prin ce nefiresc al lumii am făcut tot posibilul să nu înţelegem. Ba mai mult, să preferăm ,,zgomotul’’ stupid al politicii ca spectacol de privit la televizor și sursă de agitat nervii în preajma alegerilor. Virusul comunismului a fost mai puternic decât bunul-simț. Nu este timpul pierdut. Cuvintele Lui pot fi vaccin.

foto: Mihai Covrig

Bogdan Șerban Iancu