* APUS DE SOARE de Barbu Stefanescu Delavrancea (1968)
Preluare de la Teatrul Național Ion Luca Caragiale din București
Regia Sică Alexandrescu
„Apus de soare este o capodoperă a dramaturgiei poetice şi oratorice şi nu mai puţin o dramă de observaţie a tipicului, singura din literatura noastră în care toate aceste aspecte se unesc armonic." (Istoria literaturii române de la origini până în prezent, George Călinescu)
Distribuție:
ȘTEFAN GAVRILOAIA-ALT CURTEAN
IOANA BULCĂ-ANCUȚA
LIVIU CRĂCIUN-BOGDAN/HATMANUL ARBORE
GEORGE CALBOREANU JR-BOGDAN/VORNICUL JURJ
AURORA ROMAN-BĂLAȘA
ADELA MĂRCULESCU-BĂLAȘA/REVECA
ALEXANDRU DEMETRIAD-BĂTRÂNUL HRĂMAN
ION HENTER-BĂTRÂNUL ȘTEFUL
CONSTANTIN RAUȚCHI-CLUCERUL HRÂNCOVICI
NICOLAE BĂLĂNESCU-CLUCERUL MOGHILĂ
CARMEN STĂNESCU-REVECA
ELVIRA GODEANU-DOAMNA MARIA
MARIA VOLUNTARU-DOCHIA
MARCEL ENESCU-DOCTORUL IERONIMO
ALFRED DEMETRIU-DOCTORUL KLINGENSPORN
MIHAI FOTINO-DOCTORUL ȘMIL
SANDA MARIA ULMENI-DOMNICA
MITZURA ARGHEZI-FIRA
EMANOIL PETRUȚ-HATMANUL ARBORE
CATIȚA ISPAS BERCEANU-HERA
DRAGA OLTEANU MATEI-ILEANA
EUGENIA DRAGOMIRESCU-ILINCA
VIORICA PETRESCU-IRINA/JOIȚA
SIMONA BONDOC-IRINA
ȘERBAN IAMANDI-JITNICERUL STAVĂR
VALERIA NACI-LISANDRA
GHEORGHE BULIGA-LOGOFĂTUL TĂUT
VALERIA SECIU-NEAGA
ILINCA TOMOROVEANU-OANA
DIDONA POPESCU-OLEANCA
MATEI ALEXANDRU-PAHARNICUL ULEA
GHEORGHE COZORICI-PETRU RAREȘ
NICOLAE BRANCOMIR-POSTELNICUL TOADER
MARIAN HUDAC-PÂRCĂLABUL ALEXA
MIRCEA COJAN-PÂRCĂLABUL COSTEA
VICTOR MOLDOVAN-PÂRCĂLABUL DRAGOȘ
ALEXANDRU HAȘNAȘ-PÂRCĂLABUL GRUMAZĂ
MARIN NEGREA-PÂRCĂLABUL NEGRILĂ
CONSTANTIN GIURA-PÂRCĂLABUL ȘANDRU
EMIL LIPTAC-STOLNICUL DRĂGAN
ALEXANDRA POLIZU-STĂNIȘOARA
BOGDAN MUȘATESCU-UN CURTEAN
GRIGORE NAGACEVSCHI-UN PIETRAR
GHEORGHE SÂRBU-VAMEȘUL CHIRACOLA
GHEORGHE CALBOREANU-ȘTEFAN CEL MARE
RODICA POPESCU BITĂNESCU-ȚUGULEA MOGHILĂ
NICOLAE PEREANU-VORNICUL JURJ
Echipa artistică:
decor și costume Mircea Marosin,
muzica Paul Urmuzescu,
mișcare scenică Angello Pellegrini
Echipa tehnică:
asistent regie Victor Moldovan
„Dar în orice ipostază, în oricare din faţetele acestei personalităţi, Calboreanu ne comunică, limpede şi profund totodată, integritatea şi nobleţea umană a voievodului. Este una dintre cele mai importante realizări interpretative din cariera actorului (dacă nu cea mai importantă) şi măiestria mijloacelor sale sce nice a căpătat o strălucire şi o consistenţă unică. Încruntarea unei priviri se destramă în căldura şi bunătatea discuţiilor „casnice”; de la netezimea hotărîrilor dornice de dreptate, trece la izbucnirile patetice, furibunde împotriva celor ce uită de ţară.
G. Calboreanu are arta (şi ştiinţa) crescendoului, care nu devine scop în sine, nu-şi pierde nici un moment punctul de plecare, nu-şi rupe rădăcinile, şi de aceea traiectoria rolului se conturează aproape palpabil, cu o mare intensitate emoţională.” Ion Cazaban, Teatrul nr 11, 1967
(Reluare)