Copiii din familiile Gianetti și Vornicu au crescut dintotdeauna având alături unul sau mai mulți câini. Câini de vânătoare, câine de pază, câini de apartament. De îndată ce vreunul dintre noi devine suficient de responsabil pentru a avea grijă de un prieten patruped, începe o relație care durează o viață întreagă.
Un text de Smaranda Vornicu
Nu îmi pot imagina viața față un cățel alături. Pentru mine și pentru fratele meu, la început a fost Nora, un teckel auriu cu un aer puțin înțepat, de doamnă mioapă . A ajuns la noi într-o noapte, când tata a adus-o în camera noastră. Până dimineață, eram inseparabili. S-au dovedit inutile toate protestele mamei și bunicii. Nora s-a remarcat prin faptul că reușit să mănânce (nu uitați că era vorba de un teckel!) o pulpă de porc friptă de vreun kilogram și jumătate.
A urmat Polux, numit astfel nu după eroul mitologiei grecești, ci după un personaj de desen animat franțuzesc. Polux era corcitura perfectă, fruct al iubirii sincere dintre cățelușa caniș, cu pedigree impecabil, a doamnei Matei Alexandru și un câine ciobănesc din Delta Dunării. În fapt, arăta ca un fel de grifon și se comporta ca un mic monstru. A fost imposibil să îl deprindem cu igiena elementară pentru un câine de apartament, iar alimentele lui preferate erau batistele și cordoanele de piele. Cu toate că era perfect ca și câine de sanie, în final, până și noi, copiii, am fost de acord că locul lui e mai degrabă în Anghelestii Vrancei decât în București.
Ness, bracul german - un câine superb, foarte inteligent, cu un destin trist. Cu toate că avea vaccinurile la zi, a făcut jigodie. Mama l-a îngrijit zi și noapte, până când l-a pus pe picioare. A rămas cu câteva sechele fizice și cu o dorință extremă de evadare. Într-o bună zi, a dispărut pur și simplu. Sper să fi cunoscut o soartă pașnică, între oameni iubitori.
Gipsy, cel din urmă cățel al copilăriei mele, era tot teckel. A trăit mult și bine. Locul ei era pe fotoliul tapițat cu catifea verde al bunicii, sub o pătură cadrilată. Gipsy a fost unul dintre cei mai expresivi câini pe care i-am văzut vreodată. Sunt sigură că știa să râdă și avea grijă să ne transmită faptul că era supărată pe noi din diferite motive. Pur și simplu, ne întorcea spatele!
Ultimul cadou pe care l-am primit de la tata a fost tot un cățel. Un cocker alb cu auriu, pe nume Spotty. Spotty a fost și primul câine al fiului meu. Cum să v-o descriu mai bine? Un apetit nestăvilit pentru tot ce putea fi ros sau folosit pe post de jucărie. Și-a croit drum - cu dinții - prin trei volume din „Razboi și pace”, o haină de blană și nenumărați pantofi. A reușit să inunde apartamentul, trăgând dușul peste marginea căzii de baie. A sustras - acționând în deplină complicitate cu copilașul meu de un an, aflat încă în țarc - o duzină de ouă de Paște, pe care le-a înghițit cu tot cu coajă fără să pățească mai nimic. A păzit cu ferocitate căruciorul în care se află același bebe, intrând în conflict cu dulăi mai mari decât ea. A conviețuit pașnic cu Gipsy, unite fiind de adorația completă față de puiul meu de om, Tudor.
De vreo două decenii încoace, trei generații de schnauzeri uriași s-au succedat în familia noastră. Tara, plecată prea repede din cauza unei boli severe, Jay și bătrână noastră Alfa, care tocmai a împlinit 15 ani. Să trăiască! E cel mai bun câine din lume. Blândă, în ciudă aparenței fioroase, dragastoasa nevoie mare, jucăușă în tinerețe și înțeleaptă la vârste mai avansate. O iubim și ne iubește, o răsfățam și ne răsfață. Nu vreau să îmi închipui cum va arăta viață noastră după Alfa. Însă un lucru știu sigur: un cățel va fi întotdeauna aici, cu noi. Iar mulți alții, în amintirile noastre cele mai frumoase.
